O copilărie adevărată

Mă gândesc cu drag la copilăria mea.

M-am născut la sfârșitul verii anului 1987, fiind primul copil dintr-o familie simplă și muncitoare din comuna Sâncraiu (Kalotaszentkiraly), județul Cluj. Părinții mei erau încă tineri (mama 21, tata 23 de ani) când am venit pe lume, dar știu că m-au crescut pe cât au putut ei de bine, conform cunoștințelor, experienței și înțelegerii lor din acel moment.

Era o copilărie cu multă libertate și cu multe restricții în același timp. Părinților le ziceam „Dumneavoastră” (așa le zic și acum) și salutam pe toată lumea de pe uliță cu voce tare. Dacă vedeam pe trotuar o bătrânică, cu umbrela stricată, în ploaie, îi reparam umbrela și o conduceam apoi acasă.

Ulița era plină tot timpul de copii, însă, când se aprindea lumina pe stâlp, știai că trebuie să mergi acasă, dacă nu, iese cureaua. Cei mari îi învățau pe cei mici să se dea cu bicicleta. Nu s-a auzit pe atunci de cască, singura regulă era, când vine mașina sau căruța toată lumea se dă la o parte.

De mică mergeam pe câmp: la sapă, la fân, la paie, la mălai, la cartofi, peste tot. Bunica mă punea în căruță, să țin plasa de mâncare. Eram plecate toată ziua, până când gătam treaba….și treaba niciodată nu se găta. Odată ne-a prins o furtună atât de puternică, încât nu am mai putut merge acasă. Tuna, fulgera, ploua atât de tare, că nu vedeai drumul către casă….așa că bunica , sau cum îi zic eu „mama” ne-a făcut un cort pentru mine și fratele meu, din frunze și paie, să avem unde să ne ascundem. După furtună mereu ieșea soarele și noi continuam treaba.

Când aveam 1 an si 2 luni s-a născut fratele meu. Așa că a venit „mama” și m-a luat la ea. Acolo am și rămas 2-3 ani. Mama mea venea in vizită, când putea, sau când găsea vreo mașină care s-o aducă.

Când am mai crescut puțin și am început școala, primeam și sarcini mai serioase, cum ar fi, să curăț șanțul după ploaie, să dau de mâncare și să curăț la animale.

Aveam vreo 7-8 ani, când m-a trimis tata pe câmp să strângem paie cu fratele meu. Ne-a explicat el cam unde trebuie să mergem, dar nu ne-a arătat exact. Noi am mers, am lucrat toată ziua și pe când am gătat, venea tata de la servici la control….am primit o mamă de bătaie, pe care nu o voi uita pe veci. Am strâns paiul vecinului……care avea aparat de balotat. A trebuit să mergem la el rușinați și să ne cerem scuze.

Vara făceam baie în râul Călata ( „Kalota patak” ). Ne adunam toți copiii și puneam pietrele laolaltă să se adune mai multă apă, să avem si noi „piscină”. Când ni se făcea foame, culegeam câte un mălai sau scoteam niște cartofi din pământurile apropiate, făceam un foc și le frigeam. Erau cele mai gustoase delicatese în vremea aceea…până când nu ne prindea proprietarul și ne trăgea de urechi, nu la fel de delicat!

Iarna, când râul era înghețat, mergeam cu patinele. Până când o dată s-a spart gheața sub mine si am căzut în apa înghețată, până la brâu. Îmi era frică să merg acasă udă, așa că am stat să mă usuc…da de unde la -10 grade… au înghețat pantalonii pe mine. Așa că m-am învoit în prima casă, să mă lase la stau puțin lângă sobă.. După ce m-am uscat cât de cât, am mers acasă. Mama nici până în ziua de azi nu cred că știe ce am pățit (va afla acum).

Dacă ningea, mâncam zăpada. Dacă am văzut un robinet pe stradă, am băut de la el, toți la rând.

Dacă ne tăiam, lingeam sângele. Nu am plâns niciodată față de alții.

Fructele le mâncam direct din copac, fie că erau coapte sau încă necoapte. Dacă erau un pic murdare, le ștergeam de haină și gata. Merele de vară erau preferatele mele. Iarna bunica scotea din pivniță merele de lămâie. Erau mici, rotunde, arătau ca lămâile….și gustul…hmmm….erau dulce acrișor…de mulți mulți ani nu am mai mâncat mere din astea…

Dacă ai citit până la capăt și amintirile mele ți-au trezit dorul de copilărie, înseamnă că și tu ai avut o copilărie fericită. Apreciază-o, fiindcă mulți copii din ziua de azi nu știu ce însemnă asta. Noi nu am avut TV, Internet si telefon, dar cred că am fost ultima generație cu adevărat fericită, care s-a bucurat de puțin și a apreciat fiecare laudă ( că am primit câte puțin și rar). Pentru care cuvintele părintelui erau sfinte și nu îți permiteai niciodată să zici NU. Pentru care, singura grijă era cum să gați treaba mai repede, să poți merge afară la joacă și pentru care pedeapsă mai mare nu exista decât să stai în casă.