Puțini știu despre mine, că numele meu de fată era OKOS-RIGO MELINDA, și deși m-am născut în România limba română am început să o învăț pe la 14 ani.
Am copilărit într-un sat circa 80% maghiar din Județul Cluj, unde în afară de înjurăturile tatălui meu nu am auzit vorbe românești. Nici măcar când mergeam la magazin nu am fost nevoită să folosesc limba română fiindcă mama era vânzătoarea.
În Generală am vorbit numai în maghiară. Am avut ore de română, dar și profesoara era maghiară, așa că tot în maghiară am citit și romanele românești. Trăiam într-o bulă, ferită de lumea adevărată și era perfect pentru mine…cel puțin așa credeam atunci!
Până când am ajuns în Cluj…știam că vreau să ajung undeva, vreau să ajung cineva și nu aveam de gând să mă mărit devreme. Am decis asta, într-o vară călduroasă, după ce am fost toată ziua la fân și când am ajuns acasă tata m-a pus să mă sui în pod să descărcăm fânul împreună. Eram deja epuizată, mă dureau mâinile, îmi era și foame, dar nu conta, treaba trebuia gătată. Așa că m-am urcat în pod și am aranjat fânul, pe care mi-l arunca tata. Era praf și năbușeală și la fiecare aruncătură de furcă eu mă gândeam că o să învăț și o să fac altceva!
Atunci așa mă gândeam….acum, după 10 ani, cu studiile terminate și cu 10 ani în câmpul muncii, într-un oraș aglomerat parcă m-aș gândi de două ori, dacă aș da furca pe stilou…. Dar să ne întoarcem pe vremea când aveam 14 ani…. atât i-am bătut la cap pe părinții mei, până când m-au înscris la un Liceu în Cluj.
Îmi aduc aminte, de vremea aceea cu mult drag…de emoțiile copleșitoare pe care le-am avut așteptând rezultatele de la Capacitate. Eram aproape de nota 10 la toate materiile, dar la română eram varză. Am primit nota 5 și am fost cel mai fericit om de pe pământ. Și eu și părinții mei…. mama mi-a făcut și un tort pentru 5-ul acela. Așa că am intrat la Liceu cu 9,20. Atunci au început șocurile…
Am primit cazare într-un cămin, unde era plin de români. Am aterizat într-o cameră cu 6 paturi, numai cu românce. Eu nu știam o boabă în limba română, în primele săptămâni au crezut că sunt surdomut, pe urmă orice mă întrebau eu ziceam “Da” sau “Nu”, neînțelegând întrebarea.
Așa mă simțeam parcă aș fi fost într-o altă lume, în care nu m-am mai simțit în siguranță. Deloc! Nu puteam să-mi iau un bilet de autobus, nu puteam să-mi iau o pâine, nimic! În prima săptămână mama mi-a cumpărat o cartelă de telefon pentru telefonul public și acolo mă plângeam în fiecare seară la mama. Numai ei îi ziceam, eram prea mândră să recunosc că mi-e greu în fața foștilor colegi de acasă.
În prima zi de școală m-am rătăcit. A trebuit să cobor cu autobusul 35 din Zorilor până în centru, dar am greșit stația de coborâre. Eram speriată. În jurul meu mulți oameni și nu cunoșteam pe nimeni. Am auzit odată pe cineva că vorbește în maghiară, am mers la el și l-am rugat să mă ajute să-mi găsesc liceul.
Liceul, pe care l-am ales, era tot Liceu maghiar, însă profa de română nu mai era maghiară. D-na Munteanu era o profesoară severă, mai în vârstă, căreia nu-i plăceau elevii veniți de la țară, fiindcă nu știau limba română! În primul an nu am înțeles nicio boabă din ce zicea. Ca să trec anul am tocit. Am învățat pe de rost tot, fără să înțeleg nimic.
Am dat cumva și Bac-ul și m-am înscris la Facultatea Babeș-Bolyai, tot secția maghiară. Era bine și acolo, deja stăteam în chirie, tot cu o fată maghiară, avem prieten maghiar…deci mi-am aranjat frumos bula mea maghiară și în Cluj. Nu prea ieșeam în oraș, că n-aveam bani. Eram ferm convinsă că eu o să mă mărit tot cu un tip maghiar și că ne vom muta undeva în Secuime, însă soarta nu a vrut așa.
La 23 de ani l-am cunoscut pe Dan. Un băiat mândru, înalt și frumos din Sălaj. Treaba asta mi-a cam stricat calculele. Dan era diferit față de toți băieții pe care îi cunoscusem până atunci. Deși avea numai 25 de ani, era un bărbat în toată firea. Responsabil, serios, matur, deștept, realist, frumos și la chip și la suflet și…român! De fapt eu de la el am învățat limba română, la 23 de ani!
În 10 luni ne-am și căsătorit la ambele biserici ( despre asta am scris într-un alt articol ). Eu nu mi-am schimbat religia, nu mi-am schimbat nimic, defapt, atât că am învățat să comunic și în limba română. Știam că este limba țării în care locuim, unde ne creștem copiii, trebuia să o știu! Recunosc că am avut numai de câștigat odată ce am ieșit din bula mea maghiară.
Ne mai întreabă prietenii “Cum este căsnicia mixtă, nu aveți multe discuții?” Eu simt că sunt ca și într-o căsnicie normală, sunt discuții, dar nu mai multe decât în cazul unui cuplu de aceeași etnie. Discutăm mult, facem compromisuri și găsim soluții.
Pentru Dan era important să botezăm copiii ortodocși, iar eu am fost de acord, fiindcă am știut că Dan o să îi ducă în fiecare Duminică la biserică. Așa și face. Dar asta nu înseamnă că nu mergem și la biserica Reformată câteodata! Eu am insistat să meargă copiii la grădinița maghiară 4 ani, să învețe bine limba, din primii ani de viață, Dan și-a dorit să meargă copiii în Școală româneasca. Eu vorbesc cu ei în maghiară, Dan vorbește cu ei în română. Păstrăm tradițiile fiecăruia, copiii sunt cei mai bucuroși că mănâncă ouă roșii de două ori pe an.
Ne-am format un echilibru frumos, ce funcționează bine. Copiii știu ambele limbi perfect. Mai am cunoștințe, care îmi dau peste nas că eu nu sunt maghiară, că sunt româncă. Îmi zic așa…”Unde te-ai născut? În România! deci ești de naționalitate română” Iar eu mereu le explic, “Da, eu m-am născut în România, sunt un cetătean român responsabil, însă naționalitatea îmi este maghiară!”
Lucrez mult, aduc și eu aportul la economia țării, mereu merg la vot și am o mare responsabilitate civică. Nu avem de gând să părăsim țara, dorim să aducem plus valoare în comunitatea în care trăim. Zi de zi vorbesc în limba română, îmi este deja în instinct. Am ajuns la faza aceea că nu mai traduc în cap cuvintele ci îmi vin deja în română. Recunosc, mai fac greșeli de exprimare, și asta din cauza genurilor, în limba maghiară nu sunt genuri, dar încerc să-mi îmbunatatesc vocabularul, citind cât mai mult!
Mi-au rămas însă două lucruri în maghiară, ce nu cred că se vor schimba vreodată: visele și gândurile!
🇷🇴 La Mulți Ani Maghiarilor din Pretutindeni!
🇭🇺 Isten eltesse a Magyarokat!
